Obligațiune: Obligațiunea este un titlu de creanță prin care un emitent autorizat se împrumută de la deținătorii de obligațiuni și este obligat să ramburseze valoarea obligațiunii și dobânda aferentă (numită cupon) la o dată viitoare denumită scadență. Obligațiunea reprezintă, de fapt, un împrumut sub formă de titlu de valoare, dar cu o altă denumire: emitentul de obligațiuni este echivalentul debitorului, deținătorul de obligațiuni este echivalentul creditorului, iar cuponul reprezintă dobânda. În momentul în care un investitor cumpără obligațiuni, de fapt, împrumută bani unui emitent care poate fi o autoritate publică sau o societate comercială. În contul acestui împrumut, emitentul va plăti o anumită rată a dobânzii pe întreaga durată de viață a obligațiunii (până la scadență), iar la scadență va returna și valoarea nominală a obligațiunii. Atât obligațiunile, cât și acțiunile sunt titluri transferabile, diferența dintre cele două fiind aceea că acționarii sunt deținătorii unei cote parte din societatea respectivă, iar deținătorii de obligațiuni sunt creditori ai societății emitente. Tipurile de obligațiuni pentru care se poate opta pe piața de capital din România sunt: obligațiunile corporative, municipale și internaționale. Obligațiunile corporative sunt obligațiuni emise de societățile comerciale, iar obligațiunile municipale sunt titluri de creanță emise de autoritățile locale, regionale și de alte organisme guvernamentale în scopul atragerii de fonduri cu utilitate publică. Obligațiunile internaționale sunt obligațiuni emise într-un anumit stat de către entități din afara statului respectiv.

Volatilitate: In accepțiunea pieței de capital, volatilitatea reprezinta o măsură statistică a dispersiei randamentelor pentru un anumit indice, activ sau acțiune în comparație cu o valoare medie. Volatilitatea poate fi măsurată fie prin utilizarea deviației standard, fie prin variația dintre randamentele aceluiași indice. În mod obișnuit, cu cât este mai mare volatilitatea, cu atât este mai riscant acel titlu de valoare. Cu alte cuvinte, volatilitatea se referă la cât de mare este  incertitudinea sau riscul în ceea ce privește dimensiunea modificărilor valorii unui titlu. O volatilitate mai mare înseamnă că prețul activului se poate schimba în mod rapid pe o perioadă scurtă de timp în ambele direcții. O volatilitate mai scăzută înseamnă că valoarea nu fluctuează în mod dramatic, ci mai degraba se schimbă într-un ritm constant pe o perioadă de timp. Măsura volatilității relative a unui anumit titlu pe piață este dat de indicele beta. Acesta aproximează volatilitatea generală a randamentelor unei valori mobiliare față de randamentul unui indicator de referință relevant. Riscul este un aspect important în gestionarea eficientă a unui portofoliu de investiții deoarece determină variația rentabilității unui titlu sau a unui portofoliu și oferă investitorilor un model matematic pentru decizii financiare fundamentate.

Drawdown: Indiferent de trendul pietei, intotdeauna vor apărea zone de maxim si zone de minim, diferența procentuală dintre varful de crestere si cea mai importantă scădere numindu-se drawdown sau pierdere potențială. In esentă, drawdown reprezinta pierderea maximă pe care un investitor o poate inregistra, intr-un orizont de timp, luand in calcul cumpărările sau vanzarile de active intr-un moment inoportun de piață. Pierderea potentială se poate masura de asemenea si in timp, fiind echivalenă cu diferența dintre doua puncte de maxim in care activul a evoluat. Procentul este utilizat pentru a măsura riscul intrinsec al unei investiții, in raport cu randamentul pe care il poate genera. Spre exemplu, in cazul unei acțiuni, diferența dintre prețul maxim si cel minim reprezintă pierderea exprimată in valoare absoluta. Pierderea potențială reprezintă un risc semnificativ pentru investitori, atunci cand se analizează cresterea pretului actiunilor, necesară pentru a echivala o scădere. De exemplu, s-ar putea să nu pară prea mult o pierdere de 1%, deoarece este nevoie doar de o creștere de 1,01% pentru a reveni la poziția anterioară. Cu toate acestea, o pierdere de 20% necesită o crestere de 25%, în timp ce o pierdere de 50% necesită o creștere de 100% a pretului pentru a recupera poziția initială.

Preț țintă - Target price: Prețul țintă reprezintă prețul pe care un investitor se asteapta ca o valoare mobiliara să îl atingă in viitor. Momentul în care un titlu de valoare și-a atins prețul țintă, echivalează cu momentul in care acesta este vandut, procentul de crestere / randamentul investiției fiind considerat unul multumitor de catre investitorul care il detine. Un titlu de valoare poate avea mai multe preturi tinta, stabilite de catre analisti / brokeri din companii diferite, care tranzacționează aceeași actiune, in functie de propriile analize cu privire la evolutia viitoare. In practică, stabilirea pretului tinta poate afecta chiar valoarea curenta a unei actiuni (valoarea cu care se tranzactioneaza). Spre exemplu, daca o companie raportează rezultate trimestriale sau semestriale în scadere față de aceeași perioada a anului trecut, sentimentul indus in piata fiind unul nefavorabil, analistii sau brokerii pot decide diminuarea prețului țintă, care de cele mai multe ori va atrage dupa sine si scaderea pretului cu care se tranzacționează acțiunea la acel moment.

Fond de investiții alternative (FIA): Fonduri de investiţii alternative (FIA) sunt definite la nivel european ca fiind toate fondurile de investiții care nu sunt organisme de plasament colectiv în valori mobiliare. Sunt incluse aici fondurile speculative (hedge funds), fondurile de fonduri speculative (funds of hedge funds), cele cu capital de risc (venture capital), fonduri de capital privat (private equity funds) și fonduri imobiliare (real estate funds). Titlurile de participare ale unui astfel de fond sunt acţiuni sau unităţi de fond emise de FIA în funcţie de forma juridică de constituire a acestuia din urmă - fie potrivit unui act constitutiv, fie potrivit unui contract de societate. Fonduri de investiţii alternative sunt administrate de către administratori de fonduri de investiţii alternative (AFIA) sau se pot autoadministra. Fondurile închise de investiții sunt denumite și fonduri de investiţii alternative (prescurtat FIA). În limbajul uzual pe plan internațional pentru acest tip de fonduri se mai folosește și termenul de „closed-end funds”, iar în legislația specifică emisă de Uniunea Europeană se folosește sintagma „Alternative Investment Funds” (AIFs). Prin comparație cu FDI, fondurile închise de investiții au o politică mult mai restrictivă în ceea ce privește accesul, respectiv dezinvestirea. Acestea permit cumpărarea/răscumpărarea de unități de fond doar în anumite intervale sau în anumite momente de timp precis determinate prin documentele de funcționare. Acest tip de fonduri au, de regulă, o durată de viață determinată – prevăzută în documentele fondului – la încheierea căreia, fondul se lichidează, iar valoarea rezultată este împărțită deținătorilor de titluri proporțional cu deținerea fiecăruia în parte. Acest tip de fonduri se adresează unui număr relativ redus de investitori cărora, de regulă, le este impusă o sumă (investiție) minimă de acces în fond mai ridicată. (Sursa AAF)