BET
8108.84
-0.19%
BET-TR
11514.84
-0.18%
BET-FI
37145.15
-0.39%
BETPlus
1214.59
-0.25%
BET-NG
684.42
-0.38%
BET-XT
752.54
-0.26%
BET-XT-TR
1079.56
-0.26%
BET-BK
1608.85
-0.11%
ROTX
16739.32
-0.2%

Impozitarea progresivă: între ideologie și realitatea economică

Autor: Financial Market
Timp de citit: 8 minute

În ultima vreme am văzut că revine în dezbaterea publică tema impozitării progresive, probabil din două motive principale: unul este nevoia de venituri bugetare pentru a acoperi cheltuielile în creștere, iar celălalt este, să îi spunem, ideologic, pentru că impozitarea progresivă este percepută drept “echitabilă”, mai ales de o guvernare “de stânga”.

Autor: Eugen Radulescu, Director al Direcției stabilitate financiară, BNR

Este adevărat că țările dezvoltate economic practică impozitarea progresivă a veniturilor. Motivul economic esențial este că aceasta acționează ca un regulator anticiclic automat al economiilor respective. Când economia crește și se majorează veniturile, o parte (mai mare) din sporul de venituri revine statului, ceea ce are două avantaje notabile: limitează creșterea prea rapidă a cererii agregate care, la rândul său, frâneaza creșterea prețurilor și reduce deficitul public în perioade de boom economic. Trebuie însă observat din capul locului că rolul regulator anticiclic se manifestă dacă și numai dacă guvernele au un comportament responsabil și se abțin de la a angaja cheltuieli suplimentare în perioade de boom; altfel, dispar imediat ambele avantaje.

Să revenim însă la oile noastre. Unde se situează România? Ca în multe alte domenii, foarte departe de țările dezvoltate economic. Iar acesta reprezintă primul argument pentru care cred că este cu totul prematur, dacă nu chiar contraproductiv, să ne punem acum problema impozitării progresive. Noi trebuie mai întâi să producem mai mult și mai bine, abia apoi să vedem dacă și cât anume ar trebui să impozităm progresiv veniturile din muncă. Ar trebui mai întâi să ajungem la un nivel al venitului mediu cât de cât apropiat de cel care se obține în țările dezvoltate și abia apoi să copiem modelul de impozitare care funcționează acolo.

O dovadă că impozitarea redusă chiar funcționează la noi, când este aplicată inteligent, este domeniul IT&C, care beneficiază de ani buni de scutire de impozit pe venitul personalului de specialitate. Cu acest relativ mic imbold, această industrie a crescut în mare viteză, cu 10-20 la sută anual în ultimul deceniu, pentru a ajunge să aducă azi peste 6 la sută din PIB – aproape dublu cât agricultura. O industrie a cărei materie primă este inteligența. Așa stând lucrurile, am o mare dificultate să îl ințeleg pe unul dintre propovăduitorii virtuților cotelor progresive de impozitare care susține, nici mai mult nici mai puțin, că acestea ar aduce… mai multă competitivitate și stimularea industriilor de vârf. Adică, dacă îl strivești pe cel capabil să producă eficient, acesta se ambiționează și muncește și mai mult. Dovada că e exact invers ne-o dă realitatea industriei IT&C. Dar atunci când ideologia domină, nicio realitate diferită nu mai răzbate până la ideolog…

În strânsă legătură cu primul argument discutat mai sus vine o observație simplă, mult prea puțin luată în discuție. Acum, ca și înainte de introducerea cotei unice, în 2005, obsesia penibilă, absurdă și contraproductivă a autorităților a fost să impoziteze munca salariată. Nu “contractele de colaborare”, nu veniturile din spectacole, nu câștigurile de capital, ca să dau doar câteva exemple. Doar munca salariată! Așadar, vrem să crească economia, dar luăm șapte piei de pe nefericiții care nu fac contracte ca “persoane fizice autorizate”, ci rămân salariați. Aici avem o dublă problemă: una este cea de echitate; la muncă egală, unii încasează dublu sau triplu, doar pentru că sunt “băieți deștepți”; îmi și aduc aminte de câțiva dintre aceștia, ziariști, înfocați militanți pentru impozitare progresivă – pentru că ei își rezolvaseră problema, erau “PFA”; așadar, una predicăm și alta fumăm…

A doua problemă, legată de primă, este eficiența fiscală. Când impozitul este prea mare, contribuabilul caută (și găsește) metode de a eluda plata acestuia. Este o stare de lucruri care a fost expusă teoretic de economistul american Arthur Laffer și care s-a dovedit milimetric valabilă și în cazul impozitului pe salarii de la noi. Astfel, până în 2004, inclusiv, când rata medie a impozitului pe salarii era de circa 23 la sută, încasările la buget au fost de regulă mai mici decât 3 la sută din PIB (2,9 la sută în 2004); trecerea la cota unică de 16 la sută a antrenat o reducere a încasărilor doar în primul an, dar apoi a revenit la 2,8 la sută din PIB în 2006, a ajuns la 3,2 la sută din PIB în 2007 și a crescut, ca tendință, de la un an la altul. În 2016, ultimul an cu date publicate, ponderea acestui impozit a fost de 3,7 la sută din PIB. Așadar, așa cum arată curba lui Laffer, impozitul în cotă mai mică a dus la reducerea progresivă, sensibilă a evaziunii fiscale și creșterea substanțială a veniturilor statului din acest impozit. Această realitate a cifrelor este sistematic ignorată de ideologii care o țin langa cu afirmația că impozitarea progresivă aduce mai mulți bani la buget. Fals grosolan!

Dar cifrele acestea mai spun un lucru foarte important: impozitul pe salarii are o pondere relativ mică în veniturile bugetare. Mai mare cu cota unică, dar, oricum, nu de primă linie ca importanță. De aceea, schimbarea cotei unice cu cote progresive ar presupune un efort de organizare de mare amploare, o noua bulversare a sistemului fiscal, care, în final, ar aduce mai puțini bani la buget! Are vreo noimă așa ceva?

Spre comparație, veniturile statului din TVA au oscilat intre 7,6 si 8,6 la sută din PIB în perioada 2010-2015 și au scăzut la numai 6,5 la sută din PIB în 2016, pe fondul scăderii cotei medii de TVA la 14,6%, cel mai redus din Uniunea Europeană. Slăbiciunile adminstrative au făcut însă ca nici cota mult mai mică să nu atragă o îmbunățire a eficienței fiscale, măsurată de Consiliul Fiscal la abia 0,72. Adică, la fiecare leu datorat de contribuabil, statul a reușit să colecteze 72 de bani ! Bulgaria, țară pe care ne place să o luăm în derâdere, are o eficiență fiscală de 0,91, iar asta la colectarea unui TVA mediu mai ridicat decât al nostru (de 17 la sută). Așadar, dacă autoritatea fiscală dorește să colecteze mai mulți bani la buget, ar face mai bine dacă i-ar identifica și pune la plată pe cei care încalcă legea și nu plătesc TVA. Aceasta ar fi nu doar o măsură eficientă fiscal, ci și echitabilă economic, de natură să limiteze distorsiunile induse în funcționarea piețelor și în alocarea eficientă a resurselor de sustragerea de la impozitare a unei părți însemnate din valoarea adăugată. Aici ar trebui să fie bătaia peștelui, aici este sursa de creștere sănătoasă a veniturilor statului. Dar nu, tema obsesivă a “stângii” este cum să luăm și mai mulți bani de la cei care muncesc!

CITESTE SI:  Plata TVA defalcată – opțională în stadiu de proiect, realitatea “obligatorie” și capcanele practice

Să facem însă niște calcule, să vedem despre ce anume vorbim, la nivelul unui salariat. Un salariu brut de 10.000 lei din decembrie 2017 ajunge, de la 1 ianuarie 2018, la 11.990 lei, dacă angajatorul transferă salariatului diferența de contribuții sociale. Contribuțiile sociale plătite de angajat se cifrează acum la 4.197 lei, iar impozitul pe salariu, la 779 lei. Angajatorul mai achită o cotă de 2,25 la sută, astfel că, în total, la un venit net al salariatului de 7014 lei, egal cu cel din decembrie, costul salarial pentru angajator este de 12.260 lei. Așadar, totalitatea contribuțiilor asupra salariului ajung la aproape trei sferturi din salariul net.

Proporționalitatea se păstreaza pentru orice mărime a salariului, fie acesta de 2.000 de lei brut sau de 20.000 de lei. Stângiștilor cărora, din motive ideologice, această stare de lucruri li se pare “nedreaptă” le răspund: faptul că în țara noastră contribuțiile sociale nu sunt plafonate (așa cum se întâmplă în țările dezvoltate, pe care le-am lua drept model când ne convine, dar ne facem că nu le vedem când nu ne convine) realizează direct o redistribuire între veniturile mai mari și cele mai mici. Practic, contribuția pentru sănătate, cifrată la 10 la sută din venitul brut, conduce la o plată lunară de 200 lei pentru un venit brut de 2.000 lei și de 10 ori mai mare pentru un venit de 20.000 lei, fără să existe vreo diferență între serviciile la care această contribuție îți dă dreptul (cu excepția indemnizației pentru concediu medical).

Dacă s-ar recurge la cote progresive, este dificil de calculat cât ar fi impozitul pe salarii plătit efectiv de un salariat, pentru că acesta ar depinde de treptele de impozitare și de nivelul procentual al impozitului pe fiecare treaptă de venit. Cu totul ilustrativ, la o cotă medie de impozitare de 23 la sută (cât era nivelul mediu în 2004), impozitele și taxele ar urca la un încurajator 110 la sută din venitul net, încasat de salariat.

Până aici m-am referit doar la impozitul pe salarii. Dar tema globalizării veniturilor nu poate și nu trebuie să fie ignorată. Sunt de părere că, în această etapă, toate veniturile ar trebui impozitate cu aceeași cotă, indiferent că sunt salarii, venituri din chirii, câștiguri de capital când acestea sunt realizate, dobânzi și așa mai departe. Pentru unele ar trebui acceptate deduceri, cum sunt cele pentru veniturile din chirii. Totuși, pentru mine rămâne un mare mister cum anume globalizarea veniturilor ar reduce fie și cu o câtime evaziunea fiscală. Existența unei declarații de impunere globală – cu cota unică sau progresivă – îi poate determina pe maneliști să declare cinstit cât câștigă la o nuntă? Sau pe deținătorii de acțiuni la purtator să le declare? Cât timp «sărmani» deținători de autoturisme de lux merg sfidător cu acele autoturisme la primării să încaseze ajutoare sociale, despre ce vorbim? Statul nostru nu este în stare nici măcar să inventarieze conturile din străinatate cu 5 sau mai multe cifre ale cetățenilor români – dar vrem să impozităm, chiar progresiv, venituri pe care cetățenii nu le declară iar statul se face că nu le vede?

Sunt pregătit să admit că, în perspectivă pe termen mediu și lung, cotele de impozitare progresivă a veniturilor, cu deduceri fiscale calculate riguros și transparent, reprezintă o evoluție dezirabilă. Dar ea trebuie precedată de reducerea evaziunii fiscale și întărirea semnificativă a capacităților operaționale ale administrației fiscale, de informatizarea pe scară largă a activității acesteia, de controlul mult mai riguros al corupției, care este responsabilă cel puțin pentru o parte din ineficiența fiscală de azi. Nu mai puțin important este ca impozitarea progresivă să fie precedată și de o majorare substanțială a salariului real, din două motive principale: asigurarea unui trai decent și după aplicarea cotelor progresive de impozit, care să limiteze nevoia de a eluda fiscul; și reducerea tentației de a părăsi țara pentru cei mai performanți potențiali salariați, sătui să muncească bine și să fie plătiți prost.

Iar aici ajung la ultimul argument împotriva impozitului progresiv: fuga creierelor. Deschiderea porților țărilor europene pentru forța de muncă din oricare alt stat european realizează, în final, o teribilă selecție a celor mai buni către țările cele mai dezvoltate. Fenomenul este amplificat de educația făcută în alte țări, de la vârste tot mai scăzute, ceea ce egalizează șansele de recrutare pentru cei proveniți din țările mai sărace. Evident, sunt atrași doar cei mai buni, care rămân în țările unde au satisfacții profesionale și materiale mai bune. Acest proces este, oricum, inevitabil. Dar el va fi inexorabil agravat de impozitarea progresivă a veniturilor, care îi penalizează exact pe cei mai buni. Țara noastră are nevoie disperată de creiere. Hai măcar să nu îi izgonim noi înșine pe cei buni!

Sursa si foto: Opinii BNR


 

[ajax_load_more post_type=”post” button_label=”Mai multe articole”]