Obligațiune subordonată: Obligațiunile subordonate sunt obligatiuni pentru care instituțiile financiare (băncile) si companiile emitente sunt raspunzatoare cu activele fixe bilantiere, in timp ce detinatorii acestor obligațiuni renunță la optiunea de a fi tratati ca si creditori preferati. In caz de insolventa, creditorii seniori au intaietate in exercitarea drepturilor asupra activelor debitorului. O bancă emite obligațiuni subordonate pentru a crea capital pe care il vor plasa mai departe sub forma de credite pe termen mediu sau pe termen lung. Cum funcționează obligațiunile subordonate? Obligatiunile subordonate oferă investitorilor cupoane periodice si recuperare integrală la scadența finală iar dobânda este de obicei cu unu sau două puncte procentuale mai mare decat in cazul obligațiunilor ne-subordonate, ceea ce reflectă, teoretic, un risc mai mare. In realitate, insă, s-au dovedit a fi sigure. Drepturile detinatorilor de obligatiuni subordonate sunt superioare celor ale actionarilor, deoarece cupoanele trebuie sa fie onorate inaintea dividendelor. Ca si beneficii, obligatiunile subordonate sunt potrivite pentru investitorii cu venituri mai mari care investesc pe termen mediu sau lung si oferă o dobândă peste media pieței.

S&P 500 Dividend Aristocrat: Sintagma "S&P 500 Dividend Aristocrat" se referă la anumite companii din cadrul indicelui S&P 500 care, pe langă faptul ca plătesc un dividend regulat, și-au crescut nivelul dividendelor timp de 25 de ani consecutivi sau mai mult. Indicele a fost lansat de Standard and Poors în mai 2005 și a depășit istoric indicele S&P 500 având o volatilitate mai mică pe perioade mai lungi de timp. În ultimii 10 ani, până la 31 martie 2020, indicele S&P 500 Dividend Aristocrat a avut un randament mediu de 10,98% pe an, în timp ce indicele S&P 500 a returnat 10,53% anual în aceeași perioadă. Tot în ultimii 10 ani, abaterea standard a S&P 500 a fost de 13,30%, în timp ce companiile "aristocrate" au avut 12,47%. Popularitatea crescută a strategiei de investiții „Dividend Growth” din ultimii ani a ridicat profilul public al indicelui S&P 500 Dividend Aristocrat. Deși indicele a avut, în mod tradițional, investitori de talie mare, care au investit in companii bluechips, mulți investitori văd acum indicele S&P 500 Dividend Aristocrat ca o combinație atât pentru aprecierea capitalului investit, cât și pentru plata constantă și în creștere a dividendelor. Indicele Dividend Aristocrat este alcatuit din aproximativ 50 de companii large-cap, din toate cele 11 sectoare din cadrul indicelui S&P 500. Pentru a fi eligibilă în indicele Aristocrat, o companie trebuie să fi platit dividende cel puțin 25 de ani consecutivi, să facă parte în prezent din indicele S&P 500 și să aibă o capitalizare de piață minimă de 3 miliarde de dolari.

Alpha: Indicadorul alpha (α) este utilizat în domeniul financiar ca o măsură a performanței, indicând situatia in care o strategie de investitii a unui un manager de portofoliu reușește "să depășească" castigul mediu din piață în decursul unei perioade. Alpha, considerată adesea rentabilitatea activă a unei investiții, măsoară performanța unei investiții în raport cu un indice de piață sau de referință, care reprezintă mișcarea pieței ca un întreg. Surplusul de randament al unei investiții în raport cu un indice de referință reprezintă de fapt alfa-ul investiției. Alpha poate fi pozitiv sau negativ si este adesea utilizat împreună cu Beta (litera greacă β), care măsoară volatilitatea sau riscul general al pieței, cunoscut sub numele de risc sistematic de piață. In managementul administrarii banilor, unde fondurile mutuale sunt disponibile pe scară largă, alpha este utilizat în mod obișnuit pentru a evalua performanța acestora și a investițiilor similare. Deoarece aceste fonduri includ diverse taxe în mod normal exprimate în procente, fondul trebuie să mențină un alfa mai mare decât comisioanele sale pentru a oferi câștiguri pozitive în comparație cu un fond de indici (index fund), care de cele mai multe ori este mai ieftin. Un alfa egal cu 1% înseamnă că rentabilitatea unei investiții pe o perioadă de timp selectată a fost cu 1% mai bună decât cea din piață în aceeași perioadă, in timp ce un alfa negativ înseamnă că investiția a avut o performanță slabă în piață.

Stop loss: Stop loss order se referă la un ordin sau o comandă pe care un broker sau o platforma de tranzactionare îl primeste din partea unui client pentru a executa o operațiune de vânzare a unui activ financiar in momentul in care acesta atinge un anumit preț. Ordinul de tip stop loss are menirea de a limita pierderile pe care un investitor le poate inregistra intr-un moment nefavorabil al pieței. Cu ajutorul acestui ordin, este eliminată componenta emotională din decizia de tranzactionare si poate fi folositor atunci cand un trader nu are posibilitatea să urmarească mai multe evolutii in acelasti timp. Deși majoritatea investitorilor asociază un ordin stop-loss cu o poziție de tip long, acesta poate, de asemenea, să protejeze si o poziție short, caz în care activul va fi cumpărat dacă se tranzacționează mai sus de un preț definit. De exemplu, daca un investitor plaseaza un ordin de cumparare actiuni ale unei companii la un anumit preț, el va instructa brokerul să execute comanda daca prețul acțiunii va atinge acel nivel. In sens invers, daca un investitor detine actiuni ale unei companii pe care intentioneaza să le vanda, acesta va plasa un ordin atunci cand pretul atinge un nivel ridicat, pentru a marca un castig consistent sau cand pretul va scădea pentru a limita pierderile.

Efect de bază: Efectul de bază se referă la impactul creșterii nivelului prețurilor (adică a inflației) din anul precedent asupra creșterii corespunzătoare a nivelului prețurilor în anul curent (adică inflația actuală): dacă indicele prețurilor a crescut la un nivel ridicat în perioada corespunzătoare a anului precedent, care conduce la o rată ridicată a inflației, o parte din creșterea potențială este deja luată în considerare, prin urmare o creștere absolută similară a indicelui prețurilor în anul curent va conduce la o rată a inflației relativ mai scăzută. Pe de altă parte, dacă rata inflației a fost mai mică în perioada corespunzătoare a anului precedent, chiar și o creștere relativ mai mică a indicelui prețurilor va da aritmetic o rată ridicată a inflației curente. Exemplu: indicele prețurilor a crescut cu 20 de puncte în fiecare din cei trei ani - 2008, 2009, 2010. Cu toate acestea, rata inflației (calculată pe bază anuală) tinde să scadă în ultimii trei ani de la 20% în 2008 la 14,29% în 2010. Acest lucru se datorează faptului că creșterea absolută de 20 de puncte în indicele prețurilor în fiecare an crește indicele anului de bază cu o sumă echivalentă, în timp ce creșterea absolută a indicelui prețurilor rămâne aceeași.