Rata internă de rentabilitate: Rata internă de rentabilitate, sau RIR (engl. IRR) este o rată de actualizare financiară la care valoarea fluxului de numerar actualizat este egală cu valoarea actualizată a investiției, intr-un proiect. Cu alte cuvinte, atunci cand valoarea netă actualizată (VNA) este zero, se poate spune, teoretic, ca investiția este rentabilă. VNA se calculeaza dupa urmatoarea formulă: Datorita complexitatii calculului, RIR se poate determina fie prin incercari succesive utilizand foaia de calcul din excel, fie apeland la un software specializat. În general, cu cât rata internă de rentabilitate a unui proiect este mai mare, cu atât este de dorit să se realizeze proiectul. Rata internă de rentabilitate poate fi utilizată de asemenea pentru a compara mai multe proiecte potențiale pe care o companie le are în vedere, proiectul cu cea mai mare rata fiind cel mai rentabil. In practica, daca RIR este superioara costului capitalului, se poate spune ca investiția este rentabilă, benchmarkul costului fiind de regula o alternativa fără risc, cum ar fi plasarea banilor intr-un depozit bancar sau in titluri de stat.

Payout ratio: Rata de distribuire a dividendelor (Payout ratio) reprezintă suma dividendelor plătite acționarilor în raport cu suma totală a venitului net pe care compania îl generează, fiind o modalitate adesea utilizată în scopul de a determina sustenabilitatea programului de plată a dividendelor al unei companii. Cu alte cuvinte, rata de plată a dividendelor măsoară procentul din profitul net care este distribuit acționarilor sub formă de dividende, un nivel ridicat înseamnând că firma reinvestește mai puțini bani înapoi în afacere, în timp ce plătește relativ mai mult din câștigurile sale sub formă de dividende. În schimb, un raport scăzut înseamnă că firma reinvestește mai mulți bani în extinderea afacerii sale. În realitate, nu există un număr adecvat care să poată defini un raport ideal de plată, deoarece depinde în mare măsură de sectorul în care operează o anumită companie. Spre exemplu, companiile din industrii precum utilitățile, telecomunicațiile, tind să aibă câștiguri și fluxuri de numerar stabile, fiind capabile să suporte plăți mari pe termen lung. Companiile din industriile sensibile la schimbările economice (precum producătorii de mașini, bunurile de lux și divertisment) prezintă de obicei distribuiri mai mici, ca urmare a vulnerabilității la fluctuațiile macroeconomice. Analizarea istoricului ratei de distribuire a dividendelor unei companii îi ajută pe investitori să stabilească dacă rentabilitatea investiției companiei se potrivește sau nu cu profilul său investitional. Aceștia se folosesc de acest indicator ca să determine care companii se aliniază cel mai bine cu obiectivele lor de investiții, cu portofoliul și toleranța la risc. Atunci când investesc într-o companie, rentabilitatea investiției lor provine din două surse: din dividende și din câștigurile de capital. Investitorii care doresc să obțină venituri recurente din aceste investiții caută de obicei rate mari de plată a dividendelor în alegerea companiilor care vor intra în portofoliul lor. Raportul de plată a dividendelor se calculează împărțind totalul dividendelor la venitul net al firmei: Total dividende / Venit net.  

Profit brut: Profitul brut este profitul contabil pe care o companie îl obține după deducerea costurilor asociate cu fabricarea și vânzarea produselor sale sau costurile asociate cu furnizarea serviciilor. Acesta ajută la demonstrarea profitabilității generale a unei companii, reflectată și asupra eficienței managementului unei companii. Profitul brut poate fi denumit și profit din vânzări sau venit brut. Acesta se află în contul de profit și pierdere, utilizat pentru a determina marja brută a unei companii. Profitul brut îmbracă următoarea formulă: Profit brut = Vânzări nete – Costul bunurilor vândute (COGS). Acesta reflectă doar costul mărfurilor vândute, fiind diferit de profitul net care ia în considerare toate cheltuielile la nivel de companie. Cu toate că cei doi sunt indicatori ai capacității financiare a unei companii de a genera vânzări și profit, aceste două măsuri au scopuri și modalități de calcul diferite. În timp ce profitul brut este calculat prin scăderea costului mărfurilor vândute din venitul net, cel din urmă ilustrează profitul obținut de o companie după ce au fost luate în considerare toate cheltuielile. De asemenea, profitul brut ia în considerare doar costurile specifice produselor care au fost vândute. Profitul brut este util pentru a determina cât de bine își gestionează o companie producția, costurile cu forța de muncă și aprovizionarea cu materii prime. Marja profitului brut este determinată procentual din profitul brut: Marja brută = Profit brut / Venitul total x 100. Acest indicator este util pentru a compara eficiența producției unei companii în timp deoarece prin simpla comparație a profiturilor brute de la an la an sau de la un trimestru la altul o companie se poate înșela, pentru că profitul brut pot crește, în timp ce marjele brute scad.

OPEX: OpEx sunt cheltuieli operaționale (de exploatare) și reprezintă banii pe care o companie sau o organizație îi cheltuiește în mod continuu, zilnic, pentru a-și susține activitatea, aceste cheltuieli fiind unice sau recurente. OpEx include cheltuielile de vânzare, generale și administrative, care sunt costuri suportate prin activitățile principale de afaceri sau cheltuielile generale. OpEx exclude costul bunurilor vândute, care sunt costuri direct atribuibile producției și vânzărilor de bunuri și servicii specifice, inclusiv materii prime și componente. În funcție de industrie, aceste cheltuieli pot varia de la cerneala folosită pentru imprimarea documentelor până la salariile angajaților. Întreprinderile ar putea, de asemenea, să plătească pentru servicii de cloud computing și leasing de mașini din OpEx. Articolele acoperite de OpEx au adesea o viață utilă de un an sau mai puțin, în timp ce CapEx tinde să plătească pentru un beneficiu al companiei mai mult de un an. Cheltuielile de capital nu pot fi deduse din venituri în scopuri fiscale, dar cheltuielile de exploatare sunt eligibile, scopul oricărei companii fiind de a maximiza producția în raport cu OpEx. În acest fel, OpEx reprezintă o măsură de bază a eficienței unei companii în timp. Companiile raportează OpEx în declarațiile lor de venit și pot deduce OpEx din impozitele lor pentru anul în care au fost efectuate cheltuielile. Exemple de cheltuieli de exploatare pot fi reprezentate de: chirie și utilități, salariile, taxe contabile și juridice, costuri generale (precum ar fi cheltuielile de vânzare, cheltuielile generale și administrative), taxe de proprietate, dobânda plătită la imprumuturi, cheltuieli de cercetare și dezvoltare (C&D). Regulile contabile pot dicta dacă un articol este clasificat în CapEx sau OpEx. De exemplu, dacă o companie alege să închirieze un echipament în loc să-l o cumpere ca o cheltuială de capital, costul de leasing ar fi probabil clasificat ca o cheltuială de exploatare. Dacă o companie ar cumpăra echipamentul, probabil s-ar amortiza.  

CDS - Credit default Swap: Un credit default swap (CDS) reprezintă un instrument financiar derivat folosit de un investitor cu scopul de a-și schimba sau compensa riscul de credit cu cel al altui investitor, prin transferul expunerii instrumentelor cu venit fix. Pentru a asigura riscul de nerambursare, creditorul cumpără un CDS de la un alt investitor care este de acord să le ramburseze în cazul în care împrumutatul nu o mai face. Astfel, vânzătorul se angajează să plătească valoarea garanției și plățile dobânzilor în cazul în care apare o neîndeplinire a obligației, riscul de credit încă existând, fiind mutat către vânzătorul CDS-ului. Majoritatea contractelor CDS seamănă cu primele datorate pentru o poliță de asigurare, întrucât sunt menținute printr-o plată continuă a primei. Fiind cea mai comună formă de instrument derivat de credit, un CDS poate acoperi instrumente cu venit fix (obligațiuni, titluri de stat), titluri garantate cu ipoteci (MBS) sau obligațiuni corporative. Este cunoscut faptul că și băncile pot achiziționa un produs de tip CDS cu scopul protejării împotriva riscului de neplată al debitorilor (asigurarea de credit). Asemenea pot proceda și companiile de asigurări, fondurile de pensii și alți deținători de valori mobiliare achiziționând CDS-uri pentru a-și acoperi riscul de credit.