Security market line: Security market line (SML) este o diagonală trasată pe un sistem de axe XoY care servește ca o reprezentare grafică a modelului CAPM (Capital Asset Pricing Model) si prezintă diferite niveluri ale riscului sistematic al titlurilor de valoare tranzacționabile în cadrul unei piețe la un moment dat, folosind principiul conform căruia investitorii sunt dispuși să-și asume riscuri mai mari, doar daca vor avea și câștiguri mai mari. Pe un grafic unde axa oX reprezintă riscul sistematic si oY rentabilitatea așteptată, SML este imaginea modelului de stabilire a prețurilor activelor.   Atât in modelul SML cat și in modelul CAPM, coeficientul ß este esential atunci cand se stabileste pretul activelor. Astfel, o valoare a lui ß egala cu 1 este considerată ca fiind media pieței în general, in timp ce o valoare beta mai mare decât 1 reprezintă un nivel de risc mai mare decât media piaței, iar o valoare mai mică decât 1 reprezintă un nivel de risc sub media pieței. Modelul SML este utilizat in mod obisnuit de investitori atunci cand acestia evalueaza un activ financiar (o actiune) in vederea includerii intr-un portofoliu de investitii pentru a putea stabili rentabilitatea asteptată în raport cu nivelul său de risc. Astfel, daca acțiunile apar deasupra liniei, acestea sunt subevaluate in raport cu riscul lor, in timp ce actiunile care se situeaza sub linie sunt supraevaluate deoarece randamentul asteptat nu depășește riscul inerent.

Sharing economy: Economia colaborativă/partajată sau „sharing economy” reprezintă un nou model de afaceri, in cadrul unei piete deschise, unde persoanele interesate de anumite bunuri sau servicii mai degraba le închiriază sau le împrumută, decât să le cumpere sau să le dețină. Cel mai important aspect al conceptului de economie partajată este faptul că acesta permite persoanelor fizice să-și monetizeze activele care nu sunt pe deplin utilizate. Daca in trecut acest lucru se facea prin diferite modalitati de comunicare, fie scrise fie din vorbă-n vorbă, aparitia internetului, a platformelor sociale si a posibilitatilor de plata electronice au schimbat radical abordarea. Acum, platforme precum Airbnb, care pune in legatura proprietarii de imobile cu cei care doresc sa le inchirieze sau Uber, platforma de car sharing care faciliteaza accesul persoanelor fizice care au un mijloc de transport sa ofere servicii in sistem taxi, au contribuit decisiv la dezvoltarea economiei partajate. "Sharing economy" pune in valoare noile tehnologii si puterea internetului, conecteaza retele de distributie sau persoane, utilizeaza capacitați nefolosite de bunuri tangibile și intangibile si, mai ales, faciliteaza tranzacțiile pri intermediul platformelor online.

Economie de comandă: O economie de comandă (cunoscută şi sub numele de economie planificată) este un sistem în care guvernul, mai degrabă decât piața liberă, determină ce bunuri ar trebui să fie produse, cantitatea care sa fie produsa si prețul la care acestea vor fi oferite spre vânzare. Prin urmare, economiile de comandă contrastează cu economiile de piață libere, în care prețurile bunurilor sunt servicii determinate de cerere și ofertă. Un principiu central al unei economii de piață libere este că guvernul nu intervine în funcționarea pieței prin stabilirea prețurilor, limitarea producției sau împiedicarea concurenței în sectorul privat. Într-o economie de comandă însă, nu există concurență, deoarece guvernul central controlează toate afacerile, de asemenea tot el determină investițiile și veniturile. Economia de comandă este o trăsătură a societăților comuniste, cum ar fi Cuba, Coreea de Nord și fosta Uniune Sovietică. Un aspect negativ al economiilor de comandă este acela ca nu sunt în măsură să aloce eficient bunurile de cele mai multe ori din cauza incapacitatii guvernului de a determina cantitatea necesar a fi produsa. Astfel, guvernele se confrunta cu dificultăți constante în a răspunde în timp util cererii în continuă schimbare din diferite sectoare, acest aspect ducand de cele mai multe ori la aparitia asa ziselor "piete negre" care vin sa suplimenteze cantitatile lipsa in vederea satisfacerii nevoii consumatorilor. Mai mult decât atât, planificatorul central într-o economie de comandă stabilește prețurile strict bazat pe nevoile de venituri, astfel creand si un efect de monopol.

Activ suport: Un activ suport, sau "underlying" in lb engleza, este un instrument financiar care poate fi o actiune, un cos de actiuni, o marfa, valuta sau chiar un indice care sta la baza unui instrument derivat. Prețul activului suport este principalul factor care determină prețul instrumentului derivat, o modificare a acestuia avand ca rezultat o schimbare simultană a prețului activului derivat.  Două dintre cele mai intalnite tipuri de instrumente financiare derivate sunt optiunile de tip call sau put. Un contract derivat de tip call oferă proprietarului dreptul, dar nu obligația, de a cumpăra un activ suport la un preț stabilit denumit pret de exercitare, in schimbul platii unei prime. In schimb, un contract derivat de tip put oferă proprietarului dreptul, dar nu obligația, de a vinde un activ suport la un preț stabilit denumit pret de exercitare, de asemenea in schimbul platii primei.  De exemplu, contractul futures EUR/RON tranzactionat la bursa de Valori Bucuresti are ca activ suport cursul valutar de referinţă al monedei unice europene, iar piaţa spot este reprezentată de piaţa interbancară românească. Totodată, multe instrumente derivate folosesc efectul de levier. Acest lucru înseamnă că o sumă mică de capital este necesară pentru a avea o pozitie mare într-un activ suport. De exemplu, un investitor care se așteaptă ca indicele bursier S & P 500 să crească în valoare ar putea cumpăra un contract futures pe baza acelui activ. Valoarea noțională a unui contract futures pe S & P 500 este de 250.000 de dolari, însă Chicago Mercantile Exchange (CME) solicită doar 30.000 $ într-un cont in marjă pentru a menține o poziție de tip long pe acel instrument derivat. Această posibilitate oferă investitorului un levier mai mare de 8: 1, marja necesară putând totuși diferi în funcție de condițiile pieței și de cerințele brokerului prin care se tranzacționează.

Bancă de investiții: O bancă de investiții (engleza Investment Bank) este un intermediar financiar care acționează între companiile care au nevoie de capital și investitorii instituționali sau individuali care sunt dispuși să investească in acele companii. Băncile de investiții sunt specializate în tranzacții financiare mari și complexe, cum ar fi facilitarea unei oferte publice initiale (IPO) sau emisiuni de obligatiuni, acționează de asemenea ca intermediar între un emitent de valori mobiliare și publicul investitor, facilitează activitați de fuziuni si achiziții (M&A) și alte reorganizări corporative, dar poate acționa ca broker și / sau consilier financiar pentru clienții instituționali. Rolul băncii de investiții începe cu consiliere prealabilă in vederea pregatirii prospectului de emisiune, explicarea ofertei si a riscurilor asociate înainte ca valorile mobiliare să fie puse la dispoziție investitorilor pentru cumpărare, stabilirea intervalului de pret, prezentarea in detaliu a activitatii companiei, perioada de subscriere si moneda in care se vor face tranzactiile, dar continuă si după distribuirea valorilor mobiliare, banca de investitii actionand ca agent de stabilizare al ofertei. Clienții băncilor de investiții includ corporații, fonduri de pensii, instituții financiare, guverne și alte fonduri speculative. Diferenta dintre o bancă de investiții și o bancă comercială este faptul ca prima se ocupă cu facilitarea/intermedierea unor activitati de investitii, neavand posibilitatea atragerii de depozite si acordării de credite populatiei sau companiilor (activitate de bază pentru o bancă comercială). Printre cele mai mari bănci de investiții sunt Goldman Sachs, Deutsche Bank, JP Morgan, Morgan Stanley, UBS, Credit Suisse, Citibank, Rothschild si altele.